Ghid practic pentru înscrierea autoturismului cumpărat dintr-o ţară UE

In martie 2013 am cumparat o masina din Italia. Am cautat pe net printre legi si forumuri cu ce trebuie sa fac, de ce documente am nevoie, in asa fel incat sa nu intampin greutati cu autoritatile romane la inscriere.

Nu am gasit mare lucru si a trebuit sa “lupt cu mainile goale”, lucru care m-a determinat sa scriu acest post, care ar putea fi util celor care vor sa faca acelasi lucru.

In Italia, vanzarea-cumpararea se face foarte simplu: te prezinti impreuna cu vanzatorul la un birou ACI (Automobile Club d’Italia) si in cateva minute (10-15) se consemneaza instrainarea masinii, se face radierea din evidentele lor si te alegi cu cateva documente care iti sunt necesare.

Cel mai important document este TARGA care la noi este Cartea de identitate a autovehicului sau brief-ul de la la nemti. Foarte important ca pe acest document sa apara inscrisul prin care se arata ca “carta di circulazione “ originala a fost anulata pentru export definitiv in alta tara UE .

Un alt document important este certificatul de proprietate pe numele tau, de care ai nevoie in tara. Tot aici ti se elibereaza numerele provizorii de circulatie (care sunt din carton) si sunt insotite de un document care atesta nr de zile cat acestea sunt valabile. Aici vei da si o declaratie pe propria raspundere referitoare la traseul pe care urmeaza sa-l urmezi pana acasa. Valabilitatea minima este de 5 zile.

Ultimul lucru pe care trebuie sa-l mai faci este asigurarea (RCA), fara care nu poti circula. Cea mai scurta perioada de asigurare pe care am gasit-o in Italia, de unde am cumparat eu masina, a fost de 5 zile la o singura firma care se numeste SARA (Polizza 5 giorni). Se poate face pe Internet, dar plata poti sa o faci doar la un ghiseu al postei, care – atentie! – are program doar pana la ora 16. Toate astea sunt pe bani (euro) si in total am dat aproximamtiv 200 de euro.

Trebuie sa mai tii cont de cheltuielile de transport, adica combustibil, taxe de autostrada, etc. Ajuns in tara, trebuie sa ai grija sa nu depasesti numarul de zile pentru care ai dreptul de a circula cu numerele de carton.

In Romania te prezinti la ghiseul de inmatriculari pentru a obtine numere provizorii care ti se elibereaza de trei ori pentru cate 30 de zile. Daca nu circuli, poti lasa cate zile vrei intre primele numere si urmatoarele.

De fiecare data cand scoti numere provizorii trebuie sa te prezinti cu urmatoarele documente:

• chitanta CEC de 13 lei reprezentand taxa autorizare provizorie
• brief sau targa in original si copie
• contract de vanzare-cumparare daca intre timp ai vandut-o cuiva (de la birou de copiat acte si intocmit intre vanzator si cumparator), in original si copie
• carte de identitate (buletin) in original si copie
• asigurare RCA pentru 30 de zile – copie
• cerere-tip pentru numere provizorii (de la birourile de copiat acte)
• chitanta de la primarie de 9 lei pentru numere provizorii
• taxa de 40 de lei pentru numere care o achiti la ghiseu

In functie de valoarea asigurarii poti ajunge cam la 100 de lei.

Dupa ce ti-au expirat numerele provizorii, dar eu recomand sa o faci mai repede, va trebui sa o inmatriculezi definitiv. Aici incepe adevarata distractie.

Primul lucru pe care trebuie sa-l faci este Registrul Auto (eu n-am stiut, dar te poti prezenta la RAR si in timpul de valabilitate al numerelor provizorii). La RAR se merge cu programare, pentru ca unele sucursale au program foarte incarcat. O poti face telefonic sau pe net. Numarul de telefon – unic pentru toata tara – la care se poate face programarea este 021.9672.

Aici ai nevoie sa ti se elibereze urmatoarele:

• Certificat de autenticitate (care este valabil doar 60 de zile)
• ITP (inspectia tehnica periodica)
• Carte de identitate a autovehiculuilui (romaneasca)

Toate astea pe mine m-au costat 425 de lei, dar poate sa difere pretul de la o masina la alta sau de la o sucursala la alta. Interesant este ca nu am gasit niciun tarif pe site-ul RAR.

Dupa ce ai documentele de la RAR te duci la ANAF sa-ti calculeze valoarea Timbrului de mediu (o poti face si tu pe site-ul celor de la ANAF).

Platesti si obtii chitanta de care ai nevoie mai departe.

Iata lista documentelor de care ai nevoie la inmatricularea definitiva:

• Cere-tip (se obtine de la biroul de copiat acte)
• Fisa de inmatriculare (o obtii de la birou de copiat acte, dar trebuie completata de primarie)
• Cartea de identiate a autovehiculului (de la RAR), original si copie fata-verso
• Contract vanzare-cumparare (daca ai vandut-o sau cumparat-o in perioada numerelor provizorii)
• Carte de identitate (buletin) original si copie
• ITP (de la Registrul Auto Roman)
• Asigurare RCA copie (ti se face una provizorie , apoi dupa ce ai numerele se face cea cu care vei circula)
• Chitanta de la ANAF prin care demonstrezi ca ai platit timbrul de mediu
• Taxa de inmatriculare (de la primarie, dar atentie ca nu ti-o elibereaza pana nu ai fisa de inmatriculare intocmita si semnata)
• Taxa de talon (de la CEC)
• Certificatul de autenticitate (de la RAR)
• Documentele de inmatriculare straine (targa sau brief, actul de radiere, placutele de inmatriculare straine)
• Contravaloarea placutelor de inmatriculare o vei achita la ghiseu si difera daca vrei numere preferentiale (40 de lei pentru „ce vine la rand” sau 85 pentru numere preferentiale)

Numerele si o dovada ti se elibereaza in aceeasi zi daca prezinti actele cu cel putin doua ore inainte de sfarsitul programului de la ghiseu. Certificatul de inmatriculare il primesti prin posta in cateva zile lucratoare (3-4).

Nu va bucurati prea tare, cum am facut eu, si aveti grija sa nu parasiti localitatea fara sa va cumparati rovinieta! Eu am uitat de ea dar am aflat ca se poate plati pana la ora 24 a zilei in care te-a depistat (sau banuiesti ca te-a depistat) una dintre camerele lor, fara sa ti se dea amenda.

Pentru numerele provizorii nu se plateste rovinieta!

Cam astea ar fi aventurile prin care trebuie sa stiti ca veti trece obligatoriu daca va hotarati sa inmatriculati o masina adusa dintr-o tara UE. Sper sa va fie de folos acest ghid.

Publicitate

Cum mi-am făcut propria afumătoare

Pentru că am început să vă arăt cum se fac unele chestii, şi din nou îi “avertizez” pe cei care ştiu mai multe că pot să completeze prin comentarii, azi aş vrea să vă arăt cum am construit o afumătoare şi cum o folosesc.

Pentru început, vă mărturisesc că am căutat pe Internet un model de afumătoare, dar nu am gasit exact ce mi-am dorit şi atunci am trecut la fapte. Am zis că nu mai vreau să consum tot felul de mezeluri în care nu am încredere, iar ce pun eu acolo ştiu sigur că nu conţine tot alfabetul cu litere mari (E, B, C etc.)

Construcţia în sine nu este mare filozofie, pentru că e vorba de patru pereţi şi un acoperiş în care să intre fum, iar “marfa” din interior să se afume. Problema cea mai importantă la afumături este pregătirea materialului care urmează să fie afumat.

Dar să trecem la partea cea mai simplă, construirea afumătorii.

Eu am considerat că 1,2 m pătraţi cu o înălţime de 2,50 este suficientă pentru nevoile unei familii nici prea mari, nici prea mici.

Aşa că am trecut la treabă, am cumpărat 5 placi de OSB care se livrează la 1,25/2,50 m, nişte stâlpi de lemn de aproximativ 15 cm lăţime şi înălţimea în funcţie de nevoile din teren, adică pentru înălţime – 2,5o m iar pentru bază –  1,25 m.

Am confecţionat baza şi acoperişul de aceeaşi formă şi având aceleaşi dimensiuni, aşa cum se vede în poză:

Am pregatit un fel de fundaţie pe care am umplut-o cu bolovani şi de asemenea am mai săpat un “focar” în care urmează să se facă focul “de la distanţă”.

Apoi am trecut la construirea în sine a afumătoarei prin aplicarea de o parte şi dealta a pereţilor din OSB. Sigur că între timp mai apar nişte dichisuri sau amănunte pe care fiecare le rezolvă în felul său:

Cam acesta ar fi scheletul pe care apoi l-am îmbrăcat în OSB:

Vremea proasta nu mi-a permis să fac imagini mai frumoase, dar cam aşa arată “construcţia” dupa ce am completat-o cu pereţi şi uşă cu balamale:

Bineînţeles că am cimentat interiorul, aşa cum se vede aici:

Aşa arăta înainte de prima “şarjă” de fum:

Şi acum iată câteva afumături:

Gata.

Ţuica din Ardeal

Articol fără poze, le-am pierdut. Îmi pare rău.

Ziua mea am sarbatorit-o prin munca, adica am fost invitat la un cazan de ţuică, sa vad cum se face.

Desi mai participasem la astfel de activitati, mi-a fost dor sa imi aduc aminte, asa ca am acceptat invitatia si incerc sa va arat si voua procesul de producere a tuicii din prune. Sunt convins ca multi dintre voi stiu cum se face tuica, dar sunt de asemenea multi care inca n-au aflat, asa ca va pun la dispozitie ceea ce am invatat si eu.

Pentru inceput, trebuie sa fii convins ca prunele culese sunt coapte. Ele se aduna in recipiente de mare capacitate (1.000 – 1.500 de litri), din lemn, numite căzi, unde se lasa sa fermenteze. Materia rezultata din fermentarea prunelor se numeste borhot si ea va constitui materia prima din care se produce tuica.

Dupa ce procesul de fermentare a luat sfarsit (la sfarsitul toamnei, cand incep zilele mai reci), se formeaza deasupra borhotului o crusta numita pat. Trebuie avuta mare grija ca acest pat sa nu se sparga, lucru care ar dauna calitatii tuicii.

Din cazi, borhotul se transporta in galeti la cazanul de tuica.

Distractia de abia acum incepe.

Dar sa va descriu cazanul. El este compus din mai multe elemente, toate din cupru, si este asezat pe un cuptor cladit din caramida, de preferinta refractara, la fel ca o soba, dar ceva mai mare.

Cazanul propriu-zis este un recipient a carui capacitate poate fi de 90, 100 sau 120 de litri sau mai mare, in functie de cantitatile de borhot pe care proprietarul stie ca le va introduce in el. Insa cel mai des folosit este cel de 120 de litri.
Deasupra lui este palaria cazanului sau comănacul.

Interesant este ca acesta, in momentul cand se monteaza pe cazan, se izoleaza cu un amestec de faina cu apa, un fel de maia, la fel cum se izoleaza si de piesa urmatoare pe care o puteti vedea in poza si care este o teava mai groasa care se numeste cal.

In timp ce focul arde in soba de sub cazan, borhotul fierbe si produce niste vapori care se acumuleaza in comanac si de deplaseaza prin cal spre o serpentina din cupru care se afla intr-o alta cada plina cu apa rece. Aceasta apa se improspateaza continuu pentru a nu se incalzi.

Mai jos vedeti cada in care este serpentina de cupru si care in ansamblu se numesc răcer.

Aici se produce minunea, vaporii proveniti din borhot se condenseaza si pe teava va curge mult asteptata tuica. La inceput cu o tarie foarte mare, aproximativ 75 de grade alcool, ca la sfarsit sa aiba forte putine grade, adica vreo 9-10.
Cantitatea de tuica care curge din racer se aduna intr-un alt recipient, numit laităr.

Acesta este si el cu dichis, in sensul ca are un indicator din lemn (la fel ca joja care masoara nivelul uleiului la motoarele autoturismelor), cu ajutorul caruia iti poti da seama ce cantitate de tuica a curs in laitar. La cazanul de 120 de litri, acest recipient are o capacitate de 25 de litri.

Daca producatorul vrea sa scoata tuica mai tare, atunci nu-l lasa sa se umple si opreste mai putina tuica. Insa din racer va curge in continuare condensul rezultat din borhot, acesta numindu-se vodcă.

Aceasta se aduna intr-un recipient separat, iar la sfarsit se introduce din nou in cazan impreuna cu o cantitate mai mica de borhot si din el va rezulta o tuica mai tare.

Vedeti mai jos laitarul si cum cuge tuica in “domnia sa”.

In tot acest timp de “fabricare” a tuicii se mai pune pe foc si se da la o manivela care are rolul sa amestece borhotul, pentru ca prunele din el sa nu se lipeasca de cazan (gospodinele cunosc fenomenul de la cratite sau oale).

Tuica rezultata este undeva pe la 35-40 de grade, in functie de cum vrei s-o lasi – mai “scurta” sau mai “lunga”, dar se poate produce pălinca, asta insemnand ca toata tuica rezultata sa se mai introduca odata in cazan si sa fiarba din nou, rezultand un alcool de la 55 de grade in sus dar in cantitati mult mai mici.

No, cam asta este, fratilor, cu ţuica din Ardeal, insa nu uitati ca rezultatul imediat este un lichid putin cam tulbure si “crud” cum ii spun localnicii si ea de obicei are gustul acela bun si dulceag abia dupa limpezire si ingalbenire in butoaie de dud, iar la fel ca vinul, este mai buna pe masura ce imbatraneste.

Va doresc pofta buna, daca sunteti amatori!

Dușuli-m-aș Praktik(er)!

Nu de mult am terminat de transformat un grajd dintr-o casa de la tara intr-o (reusita, zic eu) garsoniera cu baie, bucatarie si un living. In ansamblu m-am straduit sa comprim toate functionalitatile pe care le gasesti la o casa intr-un spatiu relativ redus, de numai 24 de metri patrati. Dar nu mi-a trecut prin cap un lucru esential, pe care il voi avea in vedere in continuare, pentru ca nu-i tarziu: acela de a intoduce home entertainment in baie, poate nu chiar sub forma cabinei de dus cu radio, dar sigur imi voi insatala niste boxe legate la computer. Este exact ceea ce-i lipseste barbatului cand se barbiereste dimineata, cand face dus sau, de ce nu, cand sta pe… ganduri.

Daca as fi in locul tipului din reclama, as asculta “La donna è mobile”, din Rigoletto, de Giuseppe Verdi, pentru ca se fredoneaza fain sub dus si te mai si tine in baie pana cand ii auzi pe aplaudacii de la final. Exista si un risc, totusi: daca asculti aria de prea multe ori, ti se termina apa calda din boiler (aici nu-i nimic de ras, unii dintre noi au apa calda de la boiler) si poti sa ataci deja arii pentru soprane.

Singurul lucru mai neplacut decat cel de mai sus ar fi sa canti sub dus pana cand incepe consoarta sa-ti strige, politieneste: “Iesi afara, javra ordinara!”.

La ţară

Sa revin cu scrisul si pe blogul personal, dupa ce am scris un serial pe blogul Denisei, dar mai ales dupa o absenta justificata tocmai de activitatea prestata la “casa piticilor”, care a fost si subiectul acelui serial.

A fost o perioada de aproape patru luni in care am “bagat” munca fizica la maxim, am dat jos vreo 4 kilograme si multa, multa transpiratie, dar am acumulat, in afara de mult aer curat, multa satisfactie si o gramada de noi cunostinte in domeniul amenajarilor interioare.

Am reusit sa-mi indeplinesc un vis vechi de mai multi ani, acela de a sta in sfarsit la casa, cu gradina, cu flori in curte, fara betoane, etaje, balcoane, vecini sus si jos, in stanga si in dreapta, inundatii la baie, bucatarie, manele si injuraturi la geam, program de liniste si cate si mai cate.

Desi initial nu speram decat la o rulota cu care sa mai evadez din vacarmul citadin, am reusit cu acelasi pret sa ma “izolez” in sanul naturii, pe malul unui rau curat de munte, intre doi versanti impaduriti care nu se mai ostenesc sa-mi trimita baloane de ozon, de cateodata ma ia cu ameteala, nefiind obisnuit cu atata aer curat.

O sa incerc sa relatez in continuare despre viata de la tara, de avantajele sau dezavantajele pe care le presupune aceasta izolare, sau mai degraba deconectare de la orice poluare citadina. Si ca sa nu ma mai enervez singur, promit sa nu mai folosesc expresia “viata la tara”, pentru ca nu toata lumea intelege corect termenul, o sa spun viata in natura.

Concret, am 35 de kilometri pana la Deva, am asfalt in fata casei, energie electrica, apa curenta, canalizare, telefon, Internet, TV prin satelit, semnal full la Cosmote, pe de o parte, dar sunt la 30 de metri de raul de munte cu apa cristalina si rece, in care se vad pastravii serpuind, sunt la umbra padurilor de o parte si de alta a raului, in mijlocul unor gradini minunate si pe langa o multime de pomi fructiferi, vecin cu stana de oi si capre de unde imi procur lactatele mai ieftin decat la supermarket, vecin cu multi crescatori de vaci de unde imi procur laptele proaspat de cateva ore.

Si atunci cum sa spun: ca stau la tara sau ca stau in sanul naturii?