Cum mi-am făcut propria afumătoare

Pentru că am început să vă arăt cum se fac unele chestii, şi din nou îi “avertizez” pe cei care ştiu mai multe că pot să completeze prin comentarii, azi aş vrea să vă arăt cum am construit o afumătoare şi cum o folosesc.

Pentru început, vă mărturisesc că am căutat pe Internet un model de afumătoare, dar nu am gasit exact ce mi-am dorit şi atunci am trecut la fapte. Am zis că nu mai vreau să consum tot felul de mezeluri în care nu am încredere, iar ce pun eu acolo ştiu sigur că nu conţine tot alfabetul cu litere mari (E, B, C etc.)

Construcţia în sine nu este mare filozofie, pentru că e vorba de patru pereţi şi un acoperiş în care să intre fum, iar “marfa” din interior să se afume. Problema cea mai importantă la afumături este pregătirea materialului care urmează să fie afumat.

Dar să trecem la partea cea mai simplă, construirea afumătorii.

Eu am considerat că 1,2 m pătraţi cu o înălţime de 2,50 este suficientă pentru nevoile unei familii nici prea mari, nici prea mici.

Aşa că am trecut la treabă, am cumpărat 5 placi de OSB care se livrează la 1,25/2,50 m, nişte stâlpi de lemn de aproximativ 15 cm lăţime şi înălţimea în funcţie de nevoile din teren, adică pentru înălţime – 2,5o m iar pentru bază –  1,25 m.

Am confecţionat baza şi acoperişul de aceeaşi formă şi având aceleaşi dimensiuni, aşa cum se vede în poză:

Am pregatit un fel de fundaţie pe care am umplut-o cu bolovani şi de asemenea am mai săpat un “focar” în care urmează să se facă focul “de la distanţă”.

Apoi am trecut la construirea în sine a afumătoarei prin aplicarea de o parte şi dealta a pereţilor din OSB. Sigur că între timp mai apar nişte dichisuri sau amănunte pe care fiecare le rezolvă în felul său:

Cam acesta ar fi scheletul pe care apoi l-am îmbrăcat în OSB:

Vremea proasta nu mi-a permis să fac imagini mai frumoase, dar cam aşa arată “construcţia” dupa ce am completat-o cu pereţi şi uşă cu balamale:

Bineînţeles că am cimentat interiorul, aşa cum se vede aici:

Aşa arăta înainte de prima “şarjă” de fum:

Şi acum iată câteva afumături:

Gata.

Ţuica din Ardeal

Articol fără poze, le-am pierdut. Îmi pare rău.

Ziua mea am sarbatorit-o prin munca, adica am fost invitat la un cazan de ţuică, sa vad cum se face.

Desi mai participasem la astfel de activitati, mi-a fost dor sa imi aduc aminte, asa ca am acceptat invitatia si incerc sa va arat si voua procesul de producere a tuicii din prune. Sunt convins ca multi dintre voi stiu cum se face tuica, dar sunt de asemenea multi care inca n-au aflat, asa ca va pun la dispozitie ceea ce am invatat si eu.

Pentru inceput, trebuie sa fii convins ca prunele culese sunt coapte. Ele se aduna in recipiente de mare capacitate (1.000 – 1.500 de litri), din lemn, numite căzi, unde se lasa sa fermenteze. Materia rezultata din fermentarea prunelor se numeste borhot si ea va constitui materia prima din care se produce tuica.

Dupa ce procesul de fermentare a luat sfarsit (la sfarsitul toamnei, cand incep zilele mai reci), se formeaza deasupra borhotului o crusta numita pat. Trebuie avuta mare grija ca acest pat sa nu se sparga, lucru care ar dauna calitatii tuicii.

Din cazi, borhotul se transporta in galeti la cazanul de tuica.

Distractia de abia acum incepe.

Dar sa va descriu cazanul. El este compus din mai multe elemente, toate din cupru, si este asezat pe un cuptor cladit din caramida, de preferinta refractara, la fel ca o soba, dar ceva mai mare.

Cazanul propriu-zis este un recipient a carui capacitate poate fi de 90, 100 sau 120 de litri sau mai mare, in functie de cantitatile de borhot pe care proprietarul stie ca le va introduce in el. Insa cel mai des folosit este cel de 120 de litri.
Deasupra lui este palaria cazanului sau comănacul.

Interesant este ca acesta, in momentul cand se monteaza pe cazan, se izoleaza cu un amestec de faina cu apa, un fel de maia, la fel cum se izoleaza si de piesa urmatoare pe care o puteti vedea in poza si care este o teava mai groasa care se numeste cal.

In timp ce focul arde in soba de sub cazan, borhotul fierbe si produce niste vapori care se acumuleaza in comanac si de deplaseaza prin cal spre o serpentina din cupru care se afla intr-o alta cada plina cu apa rece. Aceasta apa se improspateaza continuu pentru a nu se incalzi.

Mai jos vedeti cada in care este serpentina de cupru si care in ansamblu se numesc răcer.

Aici se produce minunea, vaporii proveniti din borhot se condenseaza si pe teava va curge mult asteptata tuica. La inceput cu o tarie foarte mare, aproximativ 75 de grade alcool, ca la sfarsit sa aiba forte putine grade, adica vreo 9-10.
Cantitatea de tuica care curge din racer se aduna intr-un alt recipient, numit laităr.

Acesta este si el cu dichis, in sensul ca are un indicator din lemn (la fel ca joja care masoara nivelul uleiului la motoarele autoturismelor), cu ajutorul caruia iti poti da seama ce cantitate de tuica a curs in laitar. La cazanul de 120 de litri, acest recipient are o capacitate de 25 de litri.

Daca producatorul vrea sa scoata tuica mai tare, atunci nu-l lasa sa se umple si opreste mai putina tuica. Insa din racer va curge in continuare condensul rezultat din borhot, acesta numindu-se vodcă.

Aceasta se aduna intr-un recipient separat, iar la sfarsit se introduce din nou in cazan impreuna cu o cantitate mai mica de borhot si din el va rezulta o tuica mai tare.

Vedeti mai jos laitarul si cum cuge tuica in “domnia sa”.

In tot acest timp de “fabricare” a tuicii se mai pune pe foc si se da la o manivela care are rolul sa amestece borhotul, pentru ca prunele din el sa nu se lipeasca de cazan (gospodinele cunosc fenomenul de la cratite sau oale).

Tuica rezultata este undeva pe la 35-40 de grade, in functie de cum vrei s-o lasi – mai “scurta” sau mai “lunga”, dar se poate produce pălinca, asta insemnand ca toata tuica rezultata sa se mai introduca odata in cazan si sa fiarba din nou, rezultand un alcool de la 55 de grade in sus dar in cantitati mult mai mici.

No, cam asta este, fratilor, cu ţuica din Ardeal, insa nu uitati ca rezultatul imediat este un lichid putin cam tulbure si “crud” cum ii spun localnicii si ea de obicei are gustul acela bun si dulceag abia dupa limpezire si ingalbenire in butoaie de dud, iar la fel ca vinul, este mai buna pe masura ce imbatraneste.

Va doresc pofta buna, daca sunteti amatori!